25 august 2014

Despre clovni şi nebuni, zei războinici şi planeta Marte

Reprezentare a lui Păcală vs. Nebunul în Tarotul de Marsilia

Clovnul sau Nebunul este o figura arhetipală care a existat dintotdeauna. Rolul său este de a ne vorbi, prin metafore şi umor, despre imperfecțiune, haos, decădere, și, în cele din urmă, moarte. Ca răspuns la provocările vieţii putem alege să ne comportăm în două feluri: putem îmbrăţişa fie tragedia, manifestând o veşnică revoltă pe voinţa divină care ne-a hărăzit asemenea soartă, fie comedia, prin detaşare şi umor - aşa cum face clovnul. Păcală, personificarea nebunului în mitofolclorul românesc, nu este o fire rea, chiar dacă rezultatele activităților sale se dovedesc a fi de multe ori neplăcute pentru cei din jur. Dintre toţi aceştia el este singurul care îşi asumă decăderea.



Clovnul, personajul comic pe care azi îl întâlnim mai ales la reprezentaţiile de circ, poartă şi numele de pehlivan. Din cartea "101 greşeli de lexic şi semnatică" aflăm că sensul iniţial al cuvântului în limba de origine (turcă) era acela de luptător sau persoană puternică, dar cu timpul a ajuns să aibă şi accepţiuni mai variate, circumscrise unui univers ludic: acrobat, jongler, saltimbanc, scamator, om glumeţ, poznaş, şiret, şarlatan, escroc etc. Prin urmare, nu trebuie să mire faptul că, de cele mai multe ori, rolul clovnului trebuie să fie asumat de către un bărbat şi există foarte puţine ocazii în care el revine unei reprezentate a sexului gingaş. În fond, măscăriciul reprezintă o reducţie comică modernă a marilor războinici din antichitate. Aceşti eroi erau deseori măcinaţi de contradicţii, prezentând o latură ascunsă, întunecată, căzând pradă fie alcoolului, fie nebuniei. Însuşi marele Hercule, cel mai puternic şi curajos dintre semizei, nu-şi putea înfrâna pasiunea pentru mâncare, băutură, și cântec, ucigându-şi soţia şi copiii într-un moment de nebunie.    

Statuia lui Hercule de la Băile Herculane, jud. Caraş-Severin

Odată cu trecerea timpului, oamenii au încetat să mai creadă în semizei, iar tragediile lor eroice au lăsat treptat loc comediei. Arlechinul, bufonul cu îmbrăcăminte multicoloră, reprezenta tocmai reducţia umoristică a lui Hercule într-un plan mai apropiat de vechea comedie italiană la fel cum imaginea de mai jos redă masca burlească a unui personaj din vremuri şi spaţii geografice mai familiare nouă.


La baza tuturor acestor imagini arhetipale stă însă corpul ceresc pe care anticii l-au asociat războiului datorită culorii. Vorbim desigur despre roşiatica planetă Marte.   

23 august 2014

Am găsit Rugă. La mulţi ani, Ioan Mircea Corpodean!


Domnul Ioan Mircea Corpodean, poet şi astronom amator, împlineşte azi 76 de ani. Ilustrăm acest moment cu fotografia celor două volume gemene de poezii apărute recent la Casa de Editură Dokia. Îi dorim sănătate şi cât mai multă cerneală în condei! 

Floare

Mi-am ridicat privirea
spre stele
şi am simţit 
cum cresc,
având rădăcină 
înfiptă adânc
în gând.
Dor de zbor
pe câmp
de dor.
Am mirosit praful 
dintre stele
Am mirosit
Soarele apoi
şi am simţit 
parfum de magnolie 
şi trandafir roşu.

Ioan Mircea Corpodean, Am găsit


Ioan Mircea Corpodean - Am găsit

Ioan Mircea Corpodean - Ruga

20 august 2014

Stelele. Noţiuni populare de astronomie


După Poveşti astronomice, vă prezint astăzi încă o cărticică scrisă de către Victor Anestin, celebrul popularizator al ştiinţelor şi în special al astronomiei. Volumul "Stelele" a apărut în 1909, este format mic şi are 111 pagini. Întreprinderea editoare, Institutul de Arte Grafice și Editura Minerva, şi-a încetat activitatea după cel de-al Doilea Război Mondial, revenind în 1970 ca Editura Minerva. Cartea o puteţi accesa aici

19 august 2014

Construiţi şi experimentaţi


Din cărticica scrisă de Elena şi Claudiu Vodă, apărută în 1969, aflăm tot felul de lucruri interesante. De pildă, cum să producem nori într-o sticlă... sau cum să construim un filtru de apă dintr-o lampă... sau cum să obţinem hidrogen din acid clorhidric şi tablă zincată. O parte din experimente se vor dovedi acum imposibile din pricina legislaţiei mai stricte, care interzice cumpărarea substanţelor chimice de către persoanele fizice. La celelalte, deseori explicaţiile se dovedesc a fi prea succinte pentru atingerea rezultatului dorit. De pildă, am încercat sa reproduc experimentul cu sfera de ulei suspendată între două straturi de lichid (spirt şi apă), cu scopul de a simula formarea unui inel planetar printr-o forţa centrifugă imprimată cu un ac. Însă, odată ce am turnat apa, uleiul s-a împrăştiat în zeci de bule pe care nu am reuşit nicicum să le mai adun într-un singur corp. Poate data viitoare! Scopul lucrării "Construiţi şi experimentaţi" este mai degrabă acela de stârni pasiunea pentru fizică şi chimie în rândul elevilor căci, la urma urmei, regimul comunist a avut totuşi cel puţin o parte bună: încuraja ştiinţa. M-a surprins plăcut în special capitolul al treilea, care tratează Astronomia şi Meteorologia. Cititorul află aici cum poate construi o lunetă din lentile "rămase de la alte instrumente optice stricate" (!), cum să confecţioneze un proiector de constelaţii dintr-o lanternă electrică sau cum să surprindă pe film de 35mm mişcarea stelelor în jurul lui Polaris. Dar poate cea mai frumoasă reţetă pentru mine - deoarece era total neaşteptată şi am găsit-o aici în premieră - se referă la construirea unui cadran solar orizontal circular care "va indica ora cu destulă precizie". Autorii nu intră în detaliile mai complicate din spatele construcţiei (cum ar fi abaterile datorate ecuaţiei timpului, sau faptul că nordul magnetic diferă de nordul geografic) şi folosesc o valoare arbitrară pentru unghiul de incidenţă al gnomonului cu suprafaţa cadranului, unghi care în mod normal ar trebui să fie egal cu latitudinea locului. Materialele necesare sunt o bucată de scândură sau de placaj, două cuişoare şi puţină vopsea. Iată cum trebuie procedat:

"Tăiaţi din scândură un disc cu diametrul de 30 cm. Acesta va fi cadranul ceasului solar. Partea care indică direcţia umbrei se numeşte gnomon şi o confecţionaţi tot din scândură, tăind un triunghi dreptunghic care să aibă una dintre catete lungă de 15 cm (cât raza cadranului). Printr-o linie trasă cu creionul însemnaţi un diametru pe cadran, împărţindu-l astfel în două. Deasupra unei jumătăţi a diametrului trasat (deci a unei raze) aşezaţi triunghiul de lemn, având grijă ca baza sa (partea care sprijină pe cadran) să fie latura de 15 cm lungime, iar cealaltă latură a unghiului drept să vină până la marginea exterioară a cadranului. Fixaţi-l cu două cuie. După aceasta vopsiţi instrumentul în două culori, de exemplu cadranul în galben, iar gnomonul în roşu. Folosiţi o vopsea bună, rezistentă la căldură şi la umezeală. Când vopseaua s-a uscat, aşezaţi cadranul în curte, într-un loc unde bate Soarele toată ziua. Îndreptaţi partea exterioară a gnomonului către nord. Când razele Soarelui vor cădea drept asupra gnomonului şi acesta nu va proiecta nicio umbră, va fi ora 12. Scrieţi deci pe cadran, sub gnomon, cifra 12. Serviţi-vă apoi de un ceasornic şi, din oră în oră, însemnaţi pe cadran câte o linie în dreptul vârfului umbrei, scriind cifrele corespunzătoare: 13, 14, 15 etc. La orele 6 şi 18 umbra va forma un unghi drept cu gnomonul, indicând direcţiile est şi vest. La jumătatea distanţelor care indică orele, bateţi câte o ţintă colorată, care să indice jumătăţile de oră. Despărţind printr-un semn distanţa dintre ţintă şi linia orei, obţineţi un reper şi pentru sfertul de oră."

16 august 2014

Vechiul tun meridian de pe Dealul Mitropoliei din Bucureşti

Clopotniţa de pe Dealul Mitropoliei din Bucureşti.
Dincolo de gardul din stânga se află rămăşiţele vechiului ceas solar

În 2013 am aflat cu surprindere dintr-un articol foarte bine documentat despre existenţa la Bucureşti, în urmă cu mulţi ani, al unui ceas solar tip "tun meridian" care vestea localnicilor amiaza solară printr-o explozie controlată. Dispozitivul fusese amplasat pe bulevardul central din Dealul Mitropoliei, undeva lângă clopotniţă, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, pe fondul unei legislaţii menite să reformeze şi să occidentalizeze Ţările Române: Regulamentul Organic. Tunul meridian făcea parte dintr-o categorie de cadrane solare relativ comună în Europa acelor vremuri. Din nefericire, din piesa de la Bucureşti nu se mai păstrează astăzi decât soclul de marmură, iar pentru a ajunge la o mai bună înţelegere a caracteristicelor şi funcţiunii acestui instrument vom poposi cu gândul în Moldova, la Iaşi, unde se găseşte o piesă în mare măsură similară celei din capitală (o alta în stare mai precară am găsit-o la Muzeul Ceasului din Ploieşti). 

Cadran solar tip "tun meridian". Muzeul Ştiinţei şi Tehnicii Iaşi.

Fotografia de mai sus şi informaţiile următoare mi-au fost puse la dispoziţie prin amabilitatea doamnei Monica Nănescu, muzeograf la Muzeul Ştiinţei şi Tehnicii "Ştefan Procopiu" din Iaşi. Ceasul solar de aici face parte din categoria Tezaur. Are un diametru de 25 cm, datează din aprox. 1880 şi provine din Franţa. Este realizat din marmură, are formă circulară şi este prevăzut cu lupă şi tun din bronz cu explozie. Pe cadran se disting două puncte Est şi Vest, iar în jurul acestei rozete sunt trasate orele, cu cifre romane (XII, I, II, III…, în partea dreaptă, respectiv XI, X, IX…, în partea stângă). Piesa era orientată în așa manieră încât razele solare se concentrau în focarul lentilei, iar după câteva secunde se producea o explozie care marca, în acest fel, ora 12. Dar pentru a focaliza lumina era necesar ca lentila să fie îndreptată spre soare, adică suportul ei să fie reglat periodic pe înălţime, în funcţie de declinaţia solară şi, deci, în funcţie de sezon. Reamintim cititorului că altitudinea soarelui deasupra ecuatorului ceresc şi deci implicit deasupra orizontului local depinde de anotimp. Acest neajuns constructiv, dar şi răspândirea mijloacelor mecanice de măsurare a timpului au condus treptat la abandonarea practicii zgomotoase de a vesti miezul zilei prin bang violent.    

Domnul Virgil V. Scurtu mi-a trimis o copie după un articol apărut în 1969 care tratează subiectul tunului meridian din Bucureşti. A fost scris de astronomul amator Corneliu Filoti (o fotografie găsiţi aici, este cel din spatele oglinzii circulare) şi inclus într-o publicaţie multiplicată în numai câteva exemplare, pe care Filoti obişnuia să le trimită prietenilor. Redăm în continuare cititorilor noştri conţinutul acestui articol (inclusiv fotografiile de demult), considerându-l deosebit de important şi datorită referinţelor la alte cadrane solare vechi situate dincolo de Carpaţi.   

Ceasul solar din Bucureşti

          În calendarul de perete editat de Editura Politică pe anul 1969 găsim o informaţie care ne-a atras atenţia în mod deosebit. Se vorbeşte aici despre existenţa, cu mulţi ani în urmă, la Bucureşti, a unui ceas solar de o construcţie foarte ingenioasă. După indicaţiile date, nu mi-a fost greu să găsesc rămăşiţele acestuia.

          Pe dealul Mitropoliei, în parcul plin de verdeaţă şi flori, în apropierea clopotniţei de la intrarea principală ridicată de Constantin Brâncoveanu, se află un bloc de marmură albă de formă paralelipipedică, cu secţiunea pătrată cu latura de 58 cm şi înălţimea de 92 cm. Este soclul pe care, cu aproape 13 decenii în urmă, a fost instalat primul ceas solar din Bucureşti, cu ajutorul căruia străbunii noştri aflau zilnic ora exactă. Toate cele 4 feţe laterale ale soclului au sculptate, în chip de ramă, jerbe plantiforme, care ilustrează rodnicia pământurilor noastre. Pe trei din ele cele patru găuri existente astăzi ar putea arăta că la vremea lor aveau pe ele fixate câte o placă. O singură faţă pare a fi întreagă, aşa cum probabil a existat cu ani în urmă. Pe ea se află sculptat un vultur cu aripile întinse, ţinând în ghearele sale o carte pe care sunt scrise, cu literele vremilor trecute, cuvintele: "Romanilor, credinta si dragostea fie-va deviza si prin paza legilor si pastrarea drepturilor cistigate veti ajunge la fericirea voastra."


          Se pare că pe acest soclu era fixat un obelisc prismatic, pe care era zugrăvit cadranul solar. Alături, un sistem de lentile - aşa numitul "tun meridian" - concentra razele de Soare în aşa fel încât zilnic, când Soarele trecea la meridian, aprindea o cantitate oarecare de praf de puşcă, care dădea naştere la rândul ei unei puternice expozii, auzită dincolo de marginea oraşului din acea vreme.

          Documentele vremii consemnează că ideea instalării acestui ceas solar a fost preconizată de tinerii români care au studiat la Paris. Ei au văzut un asemenea mecanism în splendida grădină a castelului Luxemburg şi au rămas deosebit de impresionaţi de ingeniozitatea parizienilor. Influenţaţi de entuziasmul acestor tineri, gospodarii urbei de pe malurile Dâmboviţei, care aveau în acel moment drep obiectiv înfrumuseţarea noului bulevard creat în faţa Mitropoliei, s-au gândit să monteze aici un asemenea ceas. Soclul de marmură, relicva încă existentă, a fost comandat în Italia, iar piesele necesare mecanismului care făcea legătura cu cadranul solar au fost realizate de cesornicarul Radona din Odesa. 

          La 25 noiembrie 1841 piesele ingeniosului ornic au sosit pe malurile Dâmboviţei şi au fost verificate şi instalate de arhitectul de pe atunci al oraşului, Xavier Villacrosse, împreună cu prof. Petrache Poenaru, pe atunci directorul Colegiului Sf. Sava. 

          "Aşa se face că puţin după aceea" - sună documentul citat mai sus - "bucureştenii aflaţi în orice punct al oraşului, auzind la amiază explozia provocată de ceasul solar, îşi scoteau uriaşele ceasornice "de sân", le deschideau tacticos capacele şi, după ce priveau cadranele, reglau minutarele către orele 12".

          "Tot din documente aflăm" - continuă documentul citat - "că pe la finele veacului trecut a mai existat un ceas solar în Bucureşti, în frumoasa grădină a lui Grigore Suţu, proprietarul palatului de lângă Spitalul Colţei. Un al treilea exemplar de acest gen era montat în curtea unei vile din Sinaia, fostă proprietate a aceluiaşi Gr. Suţu. Dar despre aceste din urmă două ceasuri solare n-a rămas nici urmă."

          În trecerea dvs. prin Bucureşti este bine să-l vedeţi. Cu această ocazie poate vor trece şi cei care, locuind în Bucureşti, ar putea să reconstituie din rămăşiţe o piesă de muzeu pentru un Muzeu a Astronomiei
Corneliu Filoti  

Aflându-mă la Bucureşti în luna iunie fireşte că nu am ratat ocazia de a-l căuta. L-am găsit în acelaşi loc descris de Filoti, dar în alt context. Gărduleţul metalic de pe vremuri a cedat acum locul unui ditamai zid chinezesc, în umbra căruia blocul de marmură albă zace ascuns privirii. Latura cu vulturul nu poate fi văzută din stradă, iar împrejmuirea este impasabilă. Singura poartă de acces în incinta îngrădită este mereu închisă pentru vizitatorul de ocazie, iar cadranul solar pare acum definitiv uitat: nimeni de aici nu auzit de el. În lipsa bunăvoinţei înalţilor prelaţi din această citadelă a ortodoxiei româneşti, viziunea lui Filoti de a reconstitui vechiul tun meridian din Bucureşti riscă să rămână doar un vis frumos al unor vremuri demult apuse.


Soclul vechiului cadran solar tip tun meridian din Bucureşti

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...