26 aprilie 2016

Un cadran solar bifilar din Barcelona, Spania



Pe plaja Bogatell din Barcelona am găsit un cadran solar bifilar. A fost proiectat de Rafael Soler și realizat în 1993. Elementul distinctiv este parabola de beton armat așexată în planul est-vest, taiată de la nord la sud de un perete vertical, ambele elemente fiind prevazute în partea superioară cu muchii din inox. Timpul solar adevărat (temps vertader) se citește pe baza circulară orizontală prevăzută cu marcaje orare și calendaristice, la intersecția umbrelor celor două elemente metalice (respectiv prelungirea lor).



16 aprilie 2016

Pata solară AR2529


Zilele acestea s-a putut vedea pe soare o gigantica turbulență codificată prin indicativul AR2529. Fenomenul este cu atât mai spectaculos cu cât se produce într-o perioadă de acalmie solară misteriosă și poate fi observat chiar și fără telescop, având de câteva ori dimensiunea Pământului. Dacă mai aveți ochelarii speciali de la eclipsa din '99 veți putea recunoaște un mic punct pe discul solar. Nu încercați să priviți cu ochelari de soare sau cu ochiul liber pentru că vă puteți deteriora vederea! Fotografia de mai sus am realizat-o azi prin telescop, iar culoarea neutră se datorează filtrului solar utilizat.

14 aprilie 2016

O metodă grafică simplă de trasare a cadranelor solare orizontale

Eleganța unui cadran solar stă în faptul că toate divizunile sale orare pot fi obținute relativ ușor prin metoda proiecției geometrice pornind de la globul pământesc (tipul cadranului ecuatorial), în care orele sunt dispuse una față de alta la 15 grade pentru că soarele face un ocol aparent în jurul Pământului la fiecare 24 de ore (360/24=15). Înainte de a desena cadranul nou propus a se realiza (fie el orizontal sau vertical), trebuie mai întâi să stabilim ce categorie de timp să indice. Toate ceasurile solare măsoară un timp solar adevărat pentru că funcționarea lor se bazează pe poziția instantanee a soarelui pe cer, în schimb ele se deosebesc prin coordonatele geografice (în speță longitudinea) la care se raportează acest timp. Astfel, putem alege să realizăm fie un cadran solar care să indice timpul solar al localității în care va fi amplasat (bazat pe culminația locală a soarelui), fie un cadran solar care să ne apropie mai mult de ora ceasurilor comune prin afișarea timpului solar adevărat zonal, aferent fusului orar în care ne aflăm. Primul va avea linia orei XII în același plan meridional cu tija indicatoare (gnomonul), în vreme ce la cel de-al doilea ora 12 (observați preferința din acest caz pentru cifre arabe!) va fi rotită împreună cu restul orelor, cu un unghi egal cu diferența de longituine între localitatea respectivă și meridianul de referință al fusului orar. Totuși, în ambele cazuri va mai trebui să socotim în plus ecuația timpului și de ora de vară.

În continuare vom prezenta pașii necesari pentru desenarea unui cadran solar orizontal care să măsoare timpul solar adevărat al localității Bistrița după metoda prof. Heinz Schumacher (1909-1998).

1) Se trasează o linie orizontală AB care va corespunde lungimii cadranului solar.
2) Din cele două capete se ridică două segmente astfel incat <ABC= latitudinea locului în care va fi amplasat cadranul (în exemplul nostru 47 grade) și <BAC= co-latitudinea sau diferența dintre 90 de grade și latitudinea (în exemplul nostru 90-47=43 grade). Ele se vor intersecta, firește, în unghiul drept din C.
3) Se alege o lățime de lucru pentru cadran, care va fi transpusă în desen prin verticalele AP, respectiv BQ. Punctul X de la jumătatea lățimii marchează piciorul tijei/gnomonului. Lățimea și forma cadranului ecuatorial ajutător va corespunde celui orizontal, adică AR=CS=AP=BQ. Similar, se stabilește Y pe SC astfel încât SY=YC=1/2 SC.
4) Din Y se marchează pe cadranul ecuatorial ajutător linii radiale din 15 în 15 grade pornind de la centrul lui AR. Punctele de intersecție obținute cu AC se translatează pe AB după direcția CB. Punctele de intersecție obținute cu AR se translatează pe AP cu un compas așezat cu vârful în A.
5) X se unește cu punctele translatate. Proiectul cadranului orizontal este în principiu gata, dar dacă vrem un evantai orar mai bogat putem cuprinde și câteva ore dincolo de VI am și VI pm. Pentru aceasta nu avem decât să prelungim din liniile orare anterioare (de ex. V și VII, IV și VIII etc.) până la intersecția lor cu PQ, respectiv AB. Marcajele pentru sferturi și jumătăți de ore se realizeză prin împărțirea corespunzătoare a unghiurilor în construcția ajutătoare (3,75 grade, respectiv 7,5 grade), urmând apoi modul de lucru descris mai sus.


Metoda se poate folosi și la desenarea cadranelor solare verticale cu declinație zero, adică cele orientate exact spre punctul cardinal sud.

12 aprilie 2016

Zodiacul de la Dendera

Zodiacul de la Dendera expus în Muzeul Luvru (Paris)

În aripa Sully a Muzeului Luvru, pe tavanul camerei 12bis, se găsește un basorelief din gresie înfățișând cea mai veche reprezentare a constelațiilor cunoscută nouă. Zodiacul împrumută numele sitului arheologic de la Dendera (Egipt), aflat la 60 km nord de Luxor, unde a fost descoperit pe tavanul unui templu închinat zeițelor Hathor și Isis. Piesa a fost adusă la Paris în secolul al XIX-lea contra unei sume importante de bani.


Patru zeițe susțin cercul interior - bolta cerească - în vreme ce de pe margini se ridică înșiruite siluetele celor 36 de decani, figuri personificate asimilate unui interval de 10 zile din calendarul egiptean. Interiorul cercului este ocupat de constelații și planete - o serie de reprezentări antropomorfe și zoomorfe, dintre care cele mai familiare formează zodiacul propriu-zis: constelațiile dispuse în zona circulară traversată de eliptică pe care soarele o străbate anual. Două fenomene cosmice de mare importanță redate în basorelief au contribuit la datarea piesei cândva în anii 50 înainte de Hristos: eclipsa de lună din 25 septembrie 52 î.d.Hr și eclipsa de soare din 7 martie 51 î.d.Hr. 



5 aprilie 2016

Cadrane solare din Paris

Piramida supraterană de la Musee du Louvre

Pe 13 decembrie 1972, Societatea Astronomică Franceză (SAF) a pus bazele Comisiei pentru cadrane solare, un grup care în prezent reunește circa 150-200 persoane interesate de știința gnomonicii și care de-a lungul anilor a efectuat cercetări, culegând, centralizând și difuzând informații relevante studierii cadranelor solare, liniilor meridiane și altor dispozitive de măsurat timpul în funcție de soare. De asemenea, această comisie a întreprins o inventariere ambițioasă a cadranelor solare de pe teritoriul francez, editând chiar și publicații cu caracter regional, precum Les cadrans solaires de Paris a lui Camus și Gotteland (1997) sau cartea mai recenta semnată de cel din urmă, Les cadrans solaires et meridiennes disparus de Paris (2002), din care aflăm că în capitala franceză se mai găsesc 126 asemenea piese (fără a le pune la socoteală pe cele din muzee), deci cam tot atâtea câte există în Transilvania noastră.

Firește că un asemenea număr depășește anvergura unei vizite de numai 3 zile, așadar îmi propun în continuare să vă prezint doar câteva dintre cele pe care am putut să le văd la sfârșitul lunii martie. Și trebuie să încep cu poate cel mai spectaculos din ele: gnomonul de la Saint-Sulpice, despre care am scris deja în articolul meu anterior.

Linia meridiană din Biserica Saint-Sulpice

Nu departe de Saint-Sulpice în drum spre Notre-Dame, pe Rue Saint-Jaques, se găsește un alt cadran solar celebru datând din epoca modernă (1966). Autorul său este artistul Salvador Dali.

Cadranul solar al lui Salvador Dali

Un cadran solar extrem de simplu (de fapt mai degrabă un marcaj de amiază) se află pe un contrafort sudic al bisericii Saint-Etienne-Du-Mont de lângă Pantheon. La mijlocul zilei, când soarele culminează, umbra capului de balaur (gargui?) se aliniază în plan vertical cu singurul marcaj existent, care poartă însemnul orei XII, amiaza.


Marcajul de amiază de pe Biserica Saint-Etienne-Du-Mont

Pe celălalt mal al Senei, lângă pitorescul cartier Chatelet, se află Biserica Saint-Eustache, o construcție gotică impresionantă din secolul al XVII-lea. Aici vizitatorul găsește două cadrane solare pe fațada sudică a transeptului: unul de dimensiuni impresionante, chiar aproape de vârf și undeva mai jos în stânga unul incomplet, căruia îi lipsește "ochiul" metalic sau lucarna indicatoare.



Cadranele solare de pe Biserica Saint-Eustache

La 600 m spre vest, lângă Luvru, găsim Palais-Royal, reședința de odinioară a cardinalului Richelieu. În curtea interioară generoasă a edificiului se află replica turnată după un cadran solar tip tun meridian care prin explozia sa controlată vestea odinioară clipa amiezii. În treacăt fie spus, o asemenea piesă se găsea în secolul al XVIII-lea și pe Dealul Mitropoliei din București... 


Replica ceasului solar tip tun meridian de la Palais-Royal

Continuând spre Luvru și coborând în subteran prin Carrousel du Louvre (de fapt, o zonă comercială modernă) se poate ajunge la cunoscuta piramidă întoarsă de sticlă. Acolo, în funcție de condițiile meteo, vizitatorul devine martor la un interesant joc luminos pe podea ce presupune descompunerea prismatică a razelor soarelui în culorile curcubeului. 



Fenomene luminoase la piramida subterană din complexul Carrousel du Louvre

Revenind la suprafața și continând parcursul vestic prin Jardins des Tuilleries dăm peste o roată imensă de distracții în spatele căreia se prefigurează silueta unui obelisc. Am ajuns în Place de la Concorde, un important nod rutier și unul dintre scuarurile majore ale Parisului cu o istorie însângerată. La sfârșitul secolului al XVIII-lea aici au fost ghilotinați regele Louis al XV-lea și soția Marie Antoinnete. Pe noi însă ne va interesa mai mult obeliscul de origine egipteană, vechi de mai bine de 3.300 de ani, care pe vremuri străjuia intrarea în templul de la Luxor. El alcătuiește gnomonul unui cadran solar de mari dimensiuni, amenajat în 1999 cu ocazia noului mileniu, dar imaginat de către astronomul Camille Flammarion încă din 1913. Liniile și orele sale au fost marcate pe paviment cu vopsea galbenă și cu cifre romane. După cum se vede ele ar avea nevoie de o reîmprospătare...  





Cadranul solar tip obelisc și marajele orare din Place de la Concorde

Încheiem ciclul cadranelor solare pariziene cu o clădire aflată în amonte pe cheiurile Senei, pe Ile Saint-Louis, lansând cititorului provocarea de a identifica singur piesa solară din fotografie - o placă verticală de marmură albă cu gnomon perpendicular.

Clădire de locuințe pe Boulevard Henri IV, Ile Saint-Louis

3 aprilie 2016

Gnomonul de la Saint-Sulpice

Biserica Saint-Sulpice, Paris

Saint-Sulpice este o biserică romano-catolică pariziană cu totul aparte pe care vă recomand să o vizitați. În primul rând, coloanele fațadei principale duc cu gândul mai mult la un vechi templu păgân decât la un loc de cult creștin. În al doilea rând, edificiul adăpostește un remarcabil instrument astronomic de mari dimensiuni folosit în trecut la stabilirea echinocțiului pascal și nu numai. Este vorba despre așa-zisul gnomon de la Saint-Sulpice, care se referă de fapt la ansamblul liniei meridiane ce traverseză pardoseala transeptului de la sud la nord.

Linia meridiană din Saint-Sulpice

O fereastră sudică prezintă în partea dreaptă două mici orificii prin care pătrunde lumina soarelui, formând imagini luminoase circulare pe podea în jurul amiezii, care la Paris are loc la 13:50 timp solar mediu de vară.


La puțin timp după trecerea soarelui la meridian

În funcție de pozițiile lor relativ la linie, petele luminoase sunt folosite la citirea diferitelor informații astronomice pe care piesa le dezvăluie cunoscătorilor și care se referă la timpul solar al amiezii, la calendarul solar al anotimpurilor și la ciclul orbital al Pământului.


Fereastra și orificiile circulare (ochiurile gnomonului) prin care pătrunde lumina

Linia propriu-zisă constră dintr-o inserție de cupru dispusă în pardoseală în mod precis în planul meridianului. Capătul său sudic se termină într-o placă pătratică.

Placa pătratică din capătul sudic al liniei

Linia continuă spre peretele nordic unde trece în plan vertical sub forma unui obelisc alb din marmură înalt de aproape 11 metri și în cele din urmă ia sfârșit o dată cu reprezentarea sferică solară din vârful său.

Obeliscul din capătul nordic al liniei

La baza obeliscului se pot discerne câteva figuri și înscrisuri în limba latină și în franceză, deși unele porțiuni prezintă urme de îndepărtare cu dalta. 

Textul de la baza obeliscului

Pe peretele din dreapta, o traducere a textului întregit aruncă lumină asupra acestui act de vandalism. Se pare că toate cuvintele care aminteau de regalitate au fost răzuite odată cu Revoluția Franceză de la sfârștiul secolului al XVIII-lea. Aceeași soartă au avut-o și cele două pictograme de zodii (Scorpionul și Peștii, înscrise într-un cerc, respectiv un hexagon încrucișat cu secera lunară), care demarcau în mod evident poziția proiecției discului solar în lunile octombrie/noiembrie, respectiv februarie/martie. De ce s-ar fi ostenit republicanii să le șteargă și pe acestea? Nu am găsit încă un răspuns... Mai sus pe obelisc în stânga și în dreapta liniei se mai pot observa încă pictogramele zodiilor Săgetător, respectiv Vărsător și aproape de vârf, tocmai pe linie, dar cu mult mai vag Capricornul.  

Panou cu textul întregit de la baza obeliscului și traducerea lui

Panoul ne informează că linia meridiană a fost construită în 1743 sub îndrumarea astronomului Pierre-Charles Le Monnier (1715-1799) cu scopul de a măsura etapele ciclului solar anual și în special data echinocțiului pascal. După cum știți, Paştele este fixat din punct de vedere astronomic prin influenţa a doi factori: fazele Lunii şi calendarul civil de esenţă solară. Data sărbătorii variază de la un an la altul şi încă din cele mai vechi timpuri trebuia cunoscută în avans pentru a permite o pregătire adecvată a clerului şi enoriaşilor. Conciliul de la Niceea din 325 a încercat uniformizarea datei Paştelui în cadrul diferitelor grupări creştine după urmatoarea regulă: "ziua de Paşte va fi în prima duminică după prima Lună Plină care cade după sau de echinocțiul de primăvară (observat la 21 martie)". Din nefericire, calendarul iulian folosit atunci avea o problemă: era mai lung decât anul astronomic cu 11 minute. La sfârșitul secolului al XVI-lea se acumulase o discrepanță semnificativă între calendar și mersul soarelui, iar echinocțiul vernal se producea cu câteva zile înainte de data de 21 martie.  Pentru a putea îndrepta calendarul, era necesar să se stabilească cu precizie când are loc echinocțiul. Aceasta s-a făcut la Bologna printr-o linie meridiană similară celei de la Saint-Sulpice. Trebuie însă spus că informațiile astronomice furnizate de liniile meridiane nu au contribuit niciodată la stabilirea directă a datei Paștelui deoarece tabelele pascale bisericești alcătuite în avans pe mai mulți ani operau cu noțiunea unei luni medii teoretice (așa-numita lună ecleziastică), adică fazele lunii se abăteau de la ciclul astronomic observat cu 1-2 zile. Deci, în această privință linia meridiană de la Saint-Suplice putea (și încă poate!) semnala momentul astronomic al echinocțiului vernal (implicit și pe cel autumnal), dar nu avea cum să îndeplinească rolul de calendar pascal. O inserție eliptică din cupru la baza balustrăzii corului marchează în pardoseală locul pe care proiecția discului solar îl ocupă la echinocții.


Marcatorul de echinocțiu aflat în spatele balustrăzii corului

Revenind la placa pătratică din capătul sudic al liniei găsim următorul text: Solstitium Aestivum Anni MDCCXLV - Pro Nutatione Axios Terren Obliquitate Eclipticae, adică Solstițiul de vară MDCCXLV - Pentru nutația (adică oscilarea) axei terestre și a oblicității eclipticii . Această inscripție trădează o altă funcțiune a ansamblului, aceea de determinare a variației oblicității eclipticii, adică modificarea în timp a unghiului de înclinare a axei terestre care în prezent atinge 23,44 grade. Pătratul marchează locul în care s-a aflat proiecția discului solar la amiaza zilei solstițiului de vară din anul 1745. Apoi, între 1745 și 1791 Le Monnier a observat evoluția poziției discului luminos la fiecare solstițiu de vară, constatând o mică deplasare spre centru pe care a pus-o pe seama diminuării oblicității eclipticii cu 45 de secunde pe secol (cifra actuală este de aproximativ 47 secunde pe secol). Gnomonul din Saint-Suplice a permis și observarea directă a periheliului, adică a datei în care Pământul se apropie cel mai mult pe orbita sa eliptică de soare. Astfel, s-a găsit că imaginea discului solar pe obelisc este maximă în jurul datei de 3 ianuarie, ceea ce corespunde cu realitatea astronomică. Toate aceste studii au fost posibile abia datorită dimensiunii mari a ansamblului, prin care o variație minimă în diametrul aparent al soarelui capătă valențe măsurabile chiar și în lipsa unor instrumente optice speciale dedicate acestui scop.

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...